Ghid practic de recuperare creanțe comerciale

Articol publicat pe Juridice.ro

Pe fondul instabilității economice și al dificultăților financiare resimțite în numeroase sectoare de activitate, întârzierile la plata debitelor comerciale au devenit o realitate tot mai frecventă, afectând lichiditatea companiilor și generând un număr tot mai mare de situații care impun demersuri de recuperare creanțe comerciale.

Prin urmare, având în vedere (i) numărul din ce în ce mai mare de solicitări de asistență și reprezentare juridică pentru recuperare creanțe comerciale și (ii) nevoia companiilor românești de protejare a fluxului de numerar (cash flow) și de limitare a impactului financiar generat de neplata creanțelor, am elaborat prezentul ghid din dorința de a oferi antreprenorilor, administratorilor și departamentelor financiar-contabile un set de instrumente și bune practici desprinse din experiența practică acumulată în gestionarea procedurilor de recuperare creanțe comerciale.

Ghidul este structurat după cum urmează:

Capitolul I – Reacția. Recuperare creanțe comerciale
- Secțiunea 1 – Parcursul procedural în funcție de izvorul creanței
- Secțiunea 2 – Parcursul procedural în cazul înscrisurilor care nu constituie titluri executorii
- Secțiunea 3 – Punerea în executare a titlului executoriu

Capitolul II – Prevenția. Soluții pentru diminuarea riscului de neplată
- Secțiunea 1 – Procurarea unui titlu executoriu
- Secțiunea 2 – Obținerea de garanții
- Secțiunea 3 – Verificarea situației juridice și financiare a partenerilor comerciali
- Secțiunea 4 – Măsuri comerciale

I. Reacția. Recuperare creanțe comerciale

(1) Parcursul procedural în funcție de izvorul creanței

Creanțele comerciale izvorăsc, de regulă, din contracte comerciale care, nefiind supuse unor cerințe de formă, sunt încheiate în cea mai mare parte sub formă de înscrisuri sub semnătură privată – și, uneori, chiar în lipsa unor astfel de înscrisuri – fapt ce lipsește aceste contracte de caracterul executoriu.

Altfel spus, pentru a obține executarea silită a unei obligații contractuale asumate de către un partener comercial, va fi necesară obținerea unui titlu executoriu împotriva acestuia din urmă, și anume a unei hotărâri judecătorești prin care acesta să fie obligat la executarea obligației sale (secțiunea 2 din prezentul capitol).

De la această regulă există, însă, o serie de excepții deosebit de importante care pot elimina necesitatea de a obține o hotărâre judecătorească împotriva debitorului. În aceste cazuri ale titlurilor executorii – altele decât o hotărâre judecătorească – va fi necesară doar încuviințarea executării silite de către instanță, urmare a înregistrării unei cereri de executare silită pe rolul unui executor judecătoresc (secțiunea 3 din prezentul capitol), fără a mai fi necesară judecarea pe fond a raportului juridic dintre părți.

(a) Titluri de credit: cambia, cecul și biletul la ordin

În practică, titlul de credit întâlnit cel mai frecvent este biletul la ordin. În baza acestuia, emitentul – sau subscriitorul – se obligă să plătească o anumită sumă de bani beneficiarului fie la scadență, fie la ordinul acestuia din urmă.

De regulă, biletul la ordin se emite “în alb”, fiind semnat de către emitent și completat de către acesta cu denumirea sa, codul unic de identificare (CUI) și codul IBAN al contului său bancar din care se va efectua plata. Astfel, în caz de neexecutare a obligației de plată – prin remiterea unei sume de bani sau executarea oricărei alte prestații –, beneficiarul va completa biletul la ordin cu denumirea sa, valoarea creanței, data și locul emiterii, data scadenței și locul plății, prezentând biletul la ordin la banca emitentului pentru a încasa contravaloarea creanței.

În caz de lipsă – totală sau parțială – de disponibil în contul emitentului, beneficiarul are dreptul să ceară executarea silită a acestuia, în temeiul biletului la ordin, caz în care va fi necesară doar încuviințarea executării silite de către instanță, fără judecarea pe fond a raportului juridic dintre beneficiar și emitent, având în vedere faptul că biletul la ordin încorporează obligația necondiționată a emitentului de a plăti suma înscrisă pe bilet. Prin urmare, obligația de plată izvorăște chiar din biletul la ordin, ci nu din contractul comercial încheiat între părți.

(b) Contracte comerciale autentificate de către notar

În cazul tranzacțiilor de o valoare mai ridicată, cel puțin una dintre părți – de regulă, creditorul obligației de plată – poate avea interesul practic de a securiza caracterul executoriu al contractului comercial pe care intenționează să-l încheie.

Pentru aceasta, părțile pot opta pentru încheierea contractului în formă autentică (notarială), astfel încât, în cazul în care creanța pe care o constată este certă, lichidă și exigibilă, titularul dreptului de creanță poate cere executarea silită a debitorului în temeiul contractului autentificat.

Pentru explicații cu privire la certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea unei creanțe, vedeți secțiunea I.2(a) din prezentul ghid.

(c) Contractul de ipotecă

Tot în cazul tranzacțiilor de valoare ridicată, creditorul obligației de plată poate cere debitorului să garanteze executarea acestei obligații prin constituirea unor garanții.

Datorită caracterului său executoriu, cea mai frecvent utilizată garanție o reprezintă ipoteca asupra unuia sau a mai multor bunuri din patrimoniul debitorului, de o valoare considerată adecvată de creditor.

În funcție de tipul de bunuri ce constituie obiectul dreptului de ipotecă, contractul de ipotecă poate avea ca obiect:

bunuri imobile – în acest caz, contractul de ipotecă trebuie încheiat în formă autentică, iar dreptul de ipotecă trebuie intabulat în cartea funciară, efectul intabulării fiind constitutiv, adică pentru însăși nașterea dreptului de ipotecă;

bunuri mobile (stocuri, creanțe, conturi bancare, părți sociale, instrumente financiare, utilaje, autoturisme, echipamente, materii prime, recolte, resurse minerale etc.) – în acest caz, contractul de ipotecă poate fi încheiat în mod valabil inclusiv sub semnătură privată, iar pentru opozabilitate față de terți va fi necesară înscrierea dreptului de ipotecă în Registrul Național de Publicitate Mobiliară (RNPM).

Merită menționat faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, prin Decizia (DCD) nr. 60/18.09.2017, faptul că este posibilă executarea silită a unei creanțe garantate printr-un contract de ipotecă valabil încheiat, chiar dacă contractul principal (de furnizare, de antrepriză, de cesiune de părți sociale etc.) nu este titlu executoriu. Pentru executarea ipotecii, însă, creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă.

Pentru explicații cu privire la certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea unei creanțe, vedeți secțiunea I.2(a) din prezentul ghid.

(d) Contracte cărora legea le conferă caracter de titlu executoriu ca urmare a îndeplinirii anumitor formalități

În afară de contractul de ipotecă imobiliară prezentat în subsecțiunea anterioară, din această categorie fac parte cu precădere contractul de locațiune, contractul de comodat și contractul de împrumut.

Cu privire la contractul de locațiune, acestuia îi este conferit caracter executoriu atât cu privire la obligația de plată a chiriei, cât și cu privire la obligația de restituire a bunurilor închiriate, deopotrivă imobile (spații comerciale, depozite, hale de producție, spații de birouri etc.) și mobile (utilaje, autoturisme, echipamente, mijloace de producție etc.). În cazul obligației de restituire, caracterul executoriu vizează doar contractele de locațiune încheiate pe durată determinată.

Pentru a constitui titlu executoriu, contractul de locațiune trebuie fie încheiat în formă autentică, fie înregistrat la organul fiscal competent, atunci când este încheiat sub semnătură privată.

Deși mai rar utilizat în circuitul comercial, contractul de comodat beneficiază de o reglementare similară sub aspectul caracterului executoriu al obligației de restituire, deosebirea față de contractul de locațiune constând în aceea că, fiind un contract cu titlu gratuit, nu mai este prevăzută condiția înregistrării sale la organul fiscal competent, ci doar dobândirea de dată certă în oricare din modurile prevăzute de lege. În practică, soluția cea mai accesibilă în acest caz este darea de dată certă de către un avocat sau notar.

Similar contractului de comodat, contractul de împrumut constituie titlu executoriu sub rezerva fie a încheierii sale în formă autentică, fie a dobândirii de dată certă, atunci când este încheiat sub semnătură privată.

Tot în cadrul acestei categorii merită amintit și contractul de arendă care, sub rezerva încheierii sale în formă autentică sau a înregistrării la consiliul local, constituie titlu executoriu pentru plata arendei.

(2) Parcursul procedural în cazul înscrisurilor care nu constituie titluri executorii

După cum am menționat în cadrul primei secțiuni din ghid, în cazurile în care între părți se încheie un simplu contract sub semnătură privată ori în care se emit anumite documente cu valoare probatorie – precum conosamentul sau CMR-ul (scrisoarea de trăsură), în cazul contractului de transport – sau, mai mult, în care operațiunile comerciale nu sunt constatate prin intermediul unor înscrisuri, va fi necesară obținerea unei hotărâri judecătorești prin care partea care nu-și execută obligația de plată sau de altă natură să fie obligată la executarea acelei obligații.

În aceste cazuri, un aspect care trebuie analizat înainte de începerea unor demersuri judiciare constă în certitudinea creanței, respectiv posibilitatea de a demonstra, pe baza înscrisului constatator al creanței, existența neîndoielnică a dreptului de creanță.

Altfel spus, dacă pentru demonstrarea existenței neîndoielnice a dreptului de creanță sunt necesare alte înscrisuri în afară de înscrisul constatator al creanței, creanța nu poate fi considerată certă.

Spre exemplu, în cazul în care una dintre părți urmărește obținerea unor despăgubiri, în afară de executarea obligației de plată a unei sume de bani, va fi necesară verificarea îndeplinirii condițiilor de angajare a răspunderii contractuale a părții aflate în culpă, ceea ce lipsește această pretenție de caracterul cert.

Dacă în secțiunea anterioară relevanța era dată de posibilitatea punerii în executare silită a titlurilor executorii, în cazul prezentei secțiuni relevanța privește posibilitatea de a utiliza procedura judiciară specială a ordonanței de plată sau, după caz, necesitatea de a urma procedura cererii de valoare redusă sau procedura de drept comun.

(a) Procedura ordonanței de plată

În afară de caracterul cert al creanței, alte cerințe care trebuie îndeplinite pentru a recurge la procedura ordonanței de plată constau în:

caracterul lichid al creanței – stipularea în înscrisul constatator al creanței a sumei pe care o datorează debitorul sau a unor elemente care permit stabilirea acestei sume;
caracterul exigibil al creanței – obligația de plată să fi ajuns la scadență sau debitorul să fi fost decăzut din beneficiul termenului de plată în virtutea unei clauze contractuale, deschiderii procedurii insolvenței, dispoziției instanței, diminuării garanțiilor constituite în favoarea creditorului sau a neconstituirii garanțiilor pe care debitorul s-a angajat să le constituie;
creanța să fie corelativă unei obligații de plată a unei sume de bani;
comunicarea unei somații prin executor judecătoresc sau prin scrisoare recomandată cu conținut declarat și confirmare de primire, prin intermediul căreia i se solicită debitorului plata sumei datorate în cel mult 15 zile de la primirea somației – conform practicii instanțelor de judecată, refuzul de primire a somației nu constituie impediment în emiterea ordonanței de plată;
soluţionarea cererii doar în baza înscrisurilor depuse la dosar și a explicațiilor și lămuririlor oferite de părți – în cazul în care soluționarea cererii presupune administrarea altor probe (martori, expertiză, interogatoriu), cererea va fi respinsă.

La cererea de emitere a ordonanței de plată vor fi anexate înscrisurile care atestă cuantumul sumei datorate și orice alte înscrisuri doveditoare ale acesteia, precum și – sub sancțiunea respingerii cererii ca inadmisibilă – dovada comunicării somației în condițiile anterior menționate.

Prin cererea de emitere a ordonanței de plată va putea fi solicitată plata penalităților de întârziere determinate conform clauzelor contractuale sau, în lipsa unor astfel de clauze, prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare, calculate de la data scadenței până la data plății efective a sumei datorate. În raporturile dintre profesioniști, precum și în raporturile dintre aceștia și autoritățile contractante, rata dobânzii legale penalizatoare este egală cu rata dobânzii de referință (6,5%, la data prezentului ghid) plus 8 puncte procentuale.

De asemenea, vor putea fi solicitate toate cheltuielile efectuate pentru recuperarea creanței, precum taxa judiciară de timbru în cuantum fix de 200 lei, costurile de expediere a somației, eventualul onorariu avocațial sau al executorului judecătoresc, costuri cu traduceri și legalizări și altele asemenea.

Principalele avantaje ale acestei proceduri speciale a ordonanței de plată constau în termenul rapid de emitere a ordonanței de plată – 45 de zile de la introducerea cererii, în cazul în care creanța nu este contestată de către debitor – și cuantumul fix al taxei judiciare de timbru.

În practică, în cazul contestării creanței de către debitor, termenul de emitere a ordonanței de plată poate ajunge și chiar depăși un termen de 6 luni de la depunerea cererii.

(b) Procedura cererii de valoare redusă (CVR)

Dacă ordonanța de plată reprezintă mecanismul procedural rezervat creanțelor care rezultă, în esență, din înscrisuri și nu ridică dificultăți serioase de fapt sau de drept, iar procedura de drept comun oferă cadrul procesual complet pentru soluționarea oricărui litigiu comercial, procedura cererii de valoare redusă ocupă o poziție intermediară, ce combină garanțiile unui proces contradictoriu cu regulile unei proceduri simplificate, fiind destinată litigiilor patrimoniale de complexitate redusă.

Pentru a utiliza această procedură specială în scopul de recuperare creanțe comerciale, este necesar ca valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată și alte venituri accesorii, să nu depășească suma de 50.000 lei.

Spre deosebire de procedura ordonanței de plată, în cazul cererii de valoare redusă:

caracterul cert, lichid și exigibil al creanței nu constituie o condiție de admisibilitate a cererii, instanța putând chiar să stabilească, în urma judecății, dacă creanța există, care este cuantumul ei și dacă este exigibilă;
creanța poate avea ca obiect și altă prestație decât plata unei sume de bani;
nu este necesară comunicarea unei somații anterior depunerii formularului de cerere și a înscrisurilor doveditoare;
se pot administra şi alte probe în afară de înscrisuri – este important de avut în vedere, însă, faptul că probele a căror administrare necesită cheltuieli disproporționate în raport cu valoarea cererii nu vor fi încuviințate de instanță, ceea ce induce un dezavantaj semnificativ creditorului în cazul necesității de administrare a unor astfel de probe; este vorba în special despre proba cu expertiză tehnică judiciară, atunci când cuantumul cheltuielilor pentru administrarea acestei probe (onorariul expertului, eventualele cheltuieli de deplasare etc.) nu sunt justificate prin raportare la valoarea pretențiilor deduse judecății.

Cu privire la taxa judiciară de timbru, aceasta este în cuantum fix de 50 lei sau de 200 lei, după cum valoarea cererii este mai mică sau mai mare de 2.000 lei sau valoarea în euro este depăşeşte sau nu echivalentul sumei de 2.000 lei.

În cele din urmă, durata procedurii variază în funcție de obiectul cererii, de complexitatea probatoriului și de existența unor dezbateri orale. Și în cazul acestei proceduri speciale, termenul de pronunțare a unei hotărâri poate ajunge și chiar depăși termenul de 6 luni de la depunerea cererii.

(c) Procedura de drept comun

În cazul unor creanțe mai mari de 50.000 lei, indiferent de caracterul lor cert, lichid sau exigibil, va fi necesară formularea unei cereri de chemare în judecată în condițiile procedurii de drept comun.

De asemenea, în cazul unui probatoriu complex constând în ascultarea mai multor martori, interogatoriul uneia sau al ambelor părți ori mai ales efectuarea uneia sau a mai multor expertize, este indicată utilizarea procedurii de drept comun în detrimentul procedurii cererii de valoare redusă, având în vedere faptul că, în cadrul acestei din urmă proceduri, nu vor fi încuviințate probele a căror administrare necesită cheltuieli disproporționate în raport cu valoarea cererii.

Spre deosebire de procedura cererii de valoare redusă, taxa judiciară de timbru nu mai are un cuantum fix, ci se calculează prin raportare la valoarea pretenției, fiind formată atât dintr-o componentă fixă, cuprinsă între 40 lei și 6.105 lei, cât și dintr-o componentă procentuală, cuprinsă între 1% și 8%, aplicată asupra părții din valoarea pretenției care depășește limita inferioară a intervalului valoric în care se încadrează cererea.

Mai precis, taxa judiciară de timbru se va calcula prin raportare la intervaluri valorice reprezentând valoarea pretenției deduse judecății:

mai puțin de 500 lei – 8%, dar nu mai puţin de 20 lei;
între 501 lei şi 5.000 lei – 40 lei + 7% pentru ce depăşeşte 500 lei;
între 5.001 lei şi 25.000 lei – 355 lei + 5% pentru ce depăşeşte 5.000 lei;
între 25.001 lei şi 50.000 lei – 1.355 lei + 3% pentru ce depăşeşte 25.000 lei;
între 50.001 lei şi 250.000 lei – 2.105 lei +2% pentru ce depăşeşte 50.000 lei;
mai mult de 250.000 lei – 6.105 lei + 1% pentru ce depăşeşte 250.000 lei.

Un alt dezavantaj al procedurii de drept comun prin raportare la procedura cererii de valoare redusă sau la procedura ordonanței de plată este durata procedurii și numărul de termene.

Este notoriu faptul că procesele pot avea o durată foarte lungă, care ajunge și chiar depășește termenul de un an doar pentru judecata în primă instanță.

(3) Punerea în executare a titlului executoriu

Deși unii parteneri comerciali își vor executa de bunăvoie obligația de plată fie în urma primirii somației, fie în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești împotriva lor, în unele cazuri va fi necesară executarea silită a acestora.

După cum am arătat, titlurile executorii sunt:

hotărârile judecătorești pronunțate în procedura ordonanței de plată, în procedura cererii de valoare redusă sau în procedura de drept comun;
titlurile de credit, precum cambia, cecul sau biletul la ordin;
contractele încheiate în formă autentică, atunci când constată o creanță certă, lichidă și exigibilă;
contractele de ipotecă valabil încheiate, atunci când creanța garantată este certă, lichidă și exigibilă;
anumite contracte cărora legea le conferă caracter de titlu executoriu atunci când sunt îndeplinite anumite formalități cu privire la acestea, precum contractul de locațiune, contractul de comodat sau contractul de împrumut.

Aceste titluri executorii pot fi puse în executare prin înregistrarea unei cereri de executare silită pe rolul unui executor judecătoresc.

Deși alegerea executorului judecătoresc îi aparține creditorului, este necesar ca această alegere să fie făcută cu respectarea următoarele reguli:

atunci când executarea silită vizează bunuri imobile, executorul judecătoresc trebuie ales din circumscripția curții de apel unde se află imobilul;
atunci când executarea silită vizează bunuri mobile, executorul judecătoresc trebuie ales din circumscripția curții de apel unde se află fie sediul debitorului, fie bunurile mobile; în cazul în care sediul debitorului se află în străinătate, este competent orice executor judecătoresc;
dacă bunurile urmăribile, indiferent de natura lor, se află în circumscripțiile mai multor curți de apel, executorul judecătoresc ales din circumscripția unei curți de apel va fi competent să efectueze executarea inclusiv cu privire la bunurile aflate în raza celorlalte curți de apel.

În practică, de regulă este sesizat un executor judecătoresc din circumscripția curții de apel unde se află sediul debitorului.

La cererea de executare silită se vor atașa titlul executoriu în original sau în copie legalizată, înscrisurile doveditoare și dovda achitării taxei judiciare de timbru, în cuantum fix de 20 lei pentru fiecare titlu executoriu.

II. Prevenția. Soluții pentru diminuarea riscului de neplată

După cum am arătat, companiile au la dispoziție o serie de mecanisme judiciare pentru recuperare creanțe comerciale.

Cu toate acestea, niciunul dintre aceste mecanisme nu garantează recuperarea – totală sau, cel puțin, parțială – a creanțelor. Acest rezultat pozitiv depinde de existența unor drepturi sau bunuri urmăribile în patrimoniul debitorului, precum disponibilități bănești, stocuri, creanțe, utilaje, autoturisme, echipamente, mijloace de producție, bunuri imobile sau alte active valorificabile.

Nu de puține ori, însă, se constată – cu ocazia efectuării actelor de executare silită – că patrimoniul debitorului cuprinde doar obligații (datorii) și un număr insuficient sau chiar inexistent de drepturi ce pot fi valorificate pentru recuperare creanțe.

Dincolo de acest risc de insolvabilitate a debitorului, în cazul în care creditorii acumulează un număr mare de creanțe neîncasate:

în ipoteza cea mai nefavorabilă, creditorii se pot confrunta cu riscul propriei insolvabilități, respectiv de insuficiență a activului patrimonial pentru plata datoriilor scadente;
într-o ipoteză obișnuită, creditorii se pot confrunta cu un risc de lichiditate care le va afecta capacitatea de a finanța noi investiții și care, implicit, poate determina nerealizarea unui beneficiu viitor (pierdere).

Pentru evitarea acestor riscuri, cea mai eficientă soluție – inclusiv din punctul de vedere al costurilor – este prevenția, aceasta putând fi asigurată prin una sau mai multe dintre modalitățile de mai jos.

(1) Procurarea unui titlu executoriu

O primă serie de măsuri vizează procurarea unui titlu executoriu înainte de executarea propriei prestații contractuale, printr-una din modalitățile prezentate deja în secțiunea I.1 din prezentul ghid, și anume:

Obținerea unui titlu de credit, precum cambia, cecul sau biletul la ordin;
Autentificarea contractului comercial de către un notar;
Încheierea unui contract de ipotecă având ca obiect unul sau mai multe active ale partenerului comercial;
Îndeplinirea unor formalități în cazul contractelor cărora legea le conferă caracter de titlu executoriu – contractul de locațiune, contractul de comodat și contractul de împrumut.

(2) Obținerea de garanții

În strânsă legătură cu încheierea contractului de ipotecă este încheierea unui contract de fideiusiune între asociatul/asociații care dețin societatea cocontractantă, în calitate de fideiusori, și societatea pe care o dețineți, în calitate de creditor.

În temeiul contractului de fideiusiune, asociatul/asociații garantează cu bunurile proprii executarea obligației asumate de societatea pe care aceștia o dețin.

Pentru a avea caracter executoriu, este necesară încheierea în formă autentică a contractului de fideiusiune.

Deși mai rar întâlnit în practică, inclusiv gajul poate reprezenta o măsură pentru garantarea obligației asumate de cocontractant.

În temeiul contractului de gaj, debitorul îi remite creditorului unul sau mai multe bunuri de o valoare considerată adecvată de creditor, acesta din urmă păstrând bunurile fie până la executarea obligației de către debitor, fie până la finalizarea vânzării silite a acestor bunuri, în cazul în care debitorul nu își execută obligația contractuală.

Tot în această categorie merită amintită și scrisoarea de garanție bancară, cu mențiunea că aceasta reprezintă titlu executoriu doar în măsura în care este emisă în garantarea unui contract de credit, după cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia (DCD) nr. 43/07.06.2021.

(3) Verificarea situației juridice și financiare a partenerilor comerciali

În anumite situații – precum încheierea unui contract cu un partener comercial nou sau executarea unei prestații mai oneroase –, este justificată verificarea prealabilă a situației juridice și financiare a partenerilor comerciali.

Astfel de verificări se efectuează atât în baza informațiilor disponibile public, pe website-urile autorităților (Portalul Instanțelor de Judecată, Oficiul Național al Registrului Comerțului, Registrul Național de Publicitate Mobiliară, Ministerul Finanțelor, ANAF), cât și în baza informațiilor ce pot fi solicitate partenerilor comerciali, precum ultima situație financiară depusă și/sau balanța de verificare pe ultima lună.

(4) Măsuri comerciale

În cele din urmă, multe companii implementează una sau mai multe măsuri comerciale cu scopul de a-și limita expunerea la riscul de neplată în operațiunile pe care le desfășoară. Astfel de măsuri pot consta în:

încasarea în avans, integral sau parțial, a contravalorii prestației lor;
reducerea termenelor de plată sau condiționarea acordării unor termene extinse de îndeplinirea anumitor criterii de bonitate;
suspendarea livrărilor sau a prestării serviciilor în cazul înregistrării unor întârzieri la plată;
încheierea unei asigurări de credit comercial;
utilizarea unor mecanisme de factoring;
diversificarea portofoliului de parteneri comerciali, pentru evitarea riscului de concentrare a expunerii față de un număr redus de parteneri comerciali.

Este adevărat ca unele dintre aceste măsuri pot avea ca efect imediat scăderea volumului de vânzări. Pe termen lung, însă, implementarea uneia sau a mai multor măsuri dintre cele prezentate în prezentul capitol vor contribui semnificativ la protejarea fluxului de numerar, la reducerea pierderilor generate de creanțele neîncasate și, în general, la consolidarea stabilității financiare a companiei.

Dacă vreți să aflați mai multe detalii despre cum se manifestă rolul activ al avocatului pe durata procedurilor de recuperare creanțe, vă invităm să citiți articolul „Rolul activ al avocatului – reflexie necesară și complementară a rolului activ al judecătorului„.

Prezentul ghid este pus la dispoziție exclusiv în scopuri educaționale, precum și pentru a vă oferi informații generale și o înțelegere de ansamblu asupra activităților pe care le presupune, în mod obișnuit, recuperarea unei creanțe comerciale sau prevenirea unei astfel de necesități.

Acest ghid nu constituie consultanță juridică. Prin citirea acestuia, înțelegeți că între dumneavoastră și Andrei-Cristian Popovici – Cabinet de Avocat nu se creează o relație avocat–client.

Nu ar trebui să acționați în baza informațiilor cuprinse în acest ghid fără a solicita în prealabil consultanță din partea unui avocat care cunoaște împrejurările concrete ale cazului dumneavoastră.

Acest ghid poate fi modificat, îmbunătățit sau actualizat în orice moment, fără o notificare prealabilă.